Dirty Shirt este fără doar și poate trupa mea de suflet din România, iar datorită turturelelor Tea Vișan de la Cluj și Miruna Puiu, m-am apucat de această pasiune minunată și mai exact blogul. Dan sau Rini cum îi spune lumea, este solistul vocal al trupei și vine mereu la pachet cu Robi ( Metalistu'), dar de această dată am stat de vorbă doar cu el și am avut onoarea să aflu mai multe despre istoria trupei, chiar înainte să apară Turturelele.
Dar, înainte să începem, vă voi lăsa aici câteva detalii care probabil nu au fost enunțate în interviurile cu fetele (pe care vă invit să le citiți, de asemenea).
Dirty Shirt sunt o trupă de Folkcore-Metal din România, înființată în anul 1995, și au luat naștere în satul Seini din Maramureș. Fondatorul trupei este Mihai Tivadar, compozitor și clăpar , iar în total trupa are un număr de până la 20 de membrii când vine vorba de festivaluri și concerte pe scene mari. De multe ori sunt însoțiți de ansamblul folcloric Transilvania. Pe de altă parte, membrii cei mai cunoscuți ai trupei, ce sunt prezenți la marea majoritatea concertelor, sunt după cum urmează: Mihai Tivadar (clape), Dan (Rini)Crăciun (voce); Robert Rusz sau Metalistu (voce bineînțeles pe partea metal), Novelli Pal (bas), Vlad Țoca (tobe); Dan Petean (chitară), Cristi Bălănean (chitară) și Cosmin Nechita (Vioară). Bineînțeles, în varianta extinsă veți vedea și alți mulți membrii, dar in special Turturelele Alexa, Miru Și Tea.
De-a lungul anului au scos 7 albume, iar cel mai nou este Get Your Dose Now, din 2022, cu foarte multe colaborări și un album la care s-a lucrat încă din pandemie. Sunt cunoscuți și la nivel internațional, participând la festivaluri foarte mari de metal din Europa, precum Wacken Open Air din Germania, sau Polandrock din Polonia.
Ce să mai, ne putem mândri cu ei oriunde!
Mai multe detalii le vom afla în rândurile ce urmează:
EU: Bună Rini! În primul rând, îți mulțumesc tare mult că ai acceptat invitația de a lua parte la acest interviu!
Rini: Plăcerea e de partea mea!
EU: O să încep prin a-ți adresa prima întrebare și anume: din moment ce știu că Mihai este fondatorul trupei vreau să știu cum v-ați cunoscut? Sau mai exact cum v-a descoperit Mihai pe fiecare în parte?
Rini: Mihai și Pali (Noveli Pal) se știu din copilărie, locuiesc în Seini, pe aceeași stradă – unul pe o parte, celălalt pe cealaltă parte a drumului. Au crescut împreună, au studiat, au repetat, au lucrat împreună, și-au crescut ideile la comun. Ei sunt, practic, nucleul original al trupei. Eu am descoperit Dirty Shirt în primăvara lui ’96, când i-am văzut în concert și mi-au plăcut foarte mult. În toamna acelui an m-au chemat să cânt cu ei. Știam exact la ce mă duc. Mihai a venit cu o casetă, cu versurile, m-a pus să ascult piesele, și am început să lucrăm împreună vocile pentru demo-ul pe care îl aveau atunci. Majoritatea pieselor de pe Very Dirty erau deja conturate ca structură încă din '96.
Pe Vlad Țoca îl știam din Baia Mare, era deja baterist. Cred că Pali l-a adus pe Vlad în trupă. Cristi îl știa pe Vlad și a venit și el la niște repetiții. Urma să plece în Spania, dar între timp a cântat din când în când cu noi și, deoarece nu a mai plecat nicăieri, a decis să cânte cu noi în permanență. Pe Robi îl știa Cristi. Îl cunoșteam și eu din vedere – mai cânta la diverse concerte, făcea tot felul de cover-uri de la alte trupe. În cele din urmă a venit și el în Dirty Shirt.
Pe Dan îl știa Dragonul-l-am cunoscut în 2013, când am dat anunț că căutăm chitarist. Dragonul l-a recomandat pe Dan, care ne-a trimis un video pe YouTube și, în cele din urmă, a fost admis mai întâi ca supleant, apoi, în 2014, ca membru deplin. Cosmin a venit în 2016, în urma unui anunț pentru un violonist. A fost împins din spate de Gabi, fost violonist al nostru și coleg cu el la Conservator. Sergio a venit tot așa, în urma unui anunț, trimițând niște înregistrări, iar în prezent este membru Dirty Shirt cu drepturi depline. Și uite așa s-a format trupa, pas cu pas.
EU: Ce drăguț! Uite așa am ajuns la formula pe care o vedem în ziua de azi și o îndrăgesc fanii. Tot legat de începuturile Dirty Shirt, cum a fost să scoateți primele albume și să lucrați la ele imediat după revoluție? Bănuiesc că pe vremea aceea nu era cine știe ce aparatură profesionistă și probabil era și foarte greu de găsit sau cumpărat, nu?
Rini: După revoluție, da, nu prea era aparatură, dar băieții erau mega dedicați. Mihai a avut un mare noroc: tatăl lui l-a sprijinit mult. Aveau clape acasă, putea studia. Mihai lucra cu Pali intens. Fiind studenți sau tineri angajați, nu aveam mulți bani, dar aveam timp. Repetițiile erau dese, pentru că ne plăcea și ne distram.
Mihai, în special, era super tare pe partea de rock progresiv – crea niște motive repetitive care te băgau în transă. Dar nu aveam prea multe concerte sau festivaluri – fiind dintr-un oraș mic, ajungeam greu la evenimente mari. Repetam mai mult decât cântam live.
Totuși, aveam acces la niște dotări prin fostele structuri comuniste unde mai erau dotări: de exemplu, casa de cultură orășenească din Seini, unde am repetat vreo 2–3 ani. Ulterior am început să ne cumpărăm echipament second-hand, ba de la prieteni, ba de la alți muzicieni. Țin minte că prin anii 2000 abia am început să ne luăm scule oarecum noi. Cristi, dragul de el, cânta pe o chitară copie Hohner trecută prin mâinile a vreo 5-6 oameni înaintea lui.
EU: Știu că este o poveste foarte amuzantă despre cum v-ați ales numele. Parcă Miru mi-a spus-o. Poți să mi-o zici din nou pentru public?
Rini: Despre numele trupei – faza e foarte mișto, deși eu n-am prins-o direct. Numele era deja ales în ’95, iar eu am venit în ’96. Băieții mergeau la metalotecă în Baia Mare – cu trenul sau autostopul. În anii '90 era un fel de trend: cămășile în carouri, stil grunge. Și îți dai seama: vara, în tren personal, fără aer condiționat... Căldură de murdăreai tot. Într-o seară, la întoarcerea cu trenul în gară la Baia Mare, s-au uitat unii la alții și au început să facă mișto de cămășile lor murdare și transpirate. Și așa s-a născut numele: Dirty Shirt.
EU: Ce mișto! Mi se pare foarte simpatic și inedit pentru că nu te-ai gândi niciodată ce fel de trupă ați putea fi, ce gen muzical cântați exact. Cu atât mai mult că pe atunci experimentați stiluri de muzică total diferită de ceea ce faceți în prezent.
Rini: Asta așa este!
EU: V-ați gândit vreodată că veți ajunge cunoscuți în România, dar și în afară. Crezi că se datorează și faptului că aveți unele melodii în limba engleză?
Rini: N-am visat de la început să cântăm în străinătate. E clar, când asculți muzică, visezi să ajungi pe scene mari. Stai și te uiți la mega concertele de dincolo și în mod natural îți dorești așa ceva. Dar realitatea e alta. Între 1996 și 2000 am fost foarte activi. Mihai era student în anii terminali la Științe Economice în Timișoara și a primit o bursă în Lille, Franța. A ales să-și continue studiile acolo, în loc să rămână în țară. Activitatea trupei a intrat într-o pauză operațională vreo 4 ani. Între timp, Mihai a intrat în contact cu scena rock din Franța, iar în vara lui 2004, când s-a întors, a început să ne povestească despre planurile lui: colaborări internaționale, concerte afară, dezvoltarea trupei, proiecte comune cu exchange-uri de trupe din Franța și România și invers. Nu ne venea să credem, dar în 2005 după ce am reînceput să lucrăm și să venim cu noi materiale, alte demo-uri (idei din aceste demo-uri au fost folosite pentru piese mai recente. Deja în septembrie 2005, am cântat deja la Lille – primele două concerte în afară. După asta, tot datorită încăpățânării lui Mihai, am continuat: Franța în 2006, apoi Belgia, Germania, etc. Nu cred că am avut succes pentru că am cântat în engleză, ci pentru că muzica noastră e o fuziune de idei. Noi fiind un amalgam de personaje și foarte cosmopoliți, muzica făcută de noi împrumută o grămadă de motive sau plusuri aduse de fiecare în parte. Și se simte.
EU: Tu te tragi dintr-o familie de artiști. Dacă nu mă înșel, ambii sunt și profesori, așa-i? Și tu din ce știu, faci asta în timpul liber. Crezi însă că altfel ar fi fost parcursul tău în calitate de artist dacă nu era Dirty Shirt? Sau tot ai fi făcut cumva să ai o trupă?
Rini: Fac parte dintr-o familie de artiști. Părinții mei sunt artiști vizuali – ceramică, pictură, grafică, tata a făcut și sticlărie. Fratele meu e designer. Inițial am vrut și eu să o apuc pe calea muzicii, dar mi s-a zis că trei artiști într-o familie sunt de-ajuns. Așa că am ales Științele Economice. Am avut și o scurtă colaborare cu Universitatea din Oradea unde, timp de un an am fost preparator. În paralel făceam masteratul și cântam cu Dirty Shirt. 100% aș fi avut colaborări și cu alte trupe. Nu a fost prima mea trupă – am mai cântat cu trupa Haley între '93–'95, am cântat cu Clasica în 93 și în Psycho Simphony în vara lui '96. Între '97 și '99 am fost în trupa IPSE de progresive din Cluj. Pe la 23 de ani eram aproape să renunț la muzică și să mă axez pe carieră. Dar fix atunci am primit un telefon de la Psycho Symphony. A fost ceva foarte important pentru mine, pentru că îi admiram. Deși colaborarea nu a fost de durată, puțin mai târziu, Otto Ullman, liderul trupei Legion, m-a recomandat lui Mihai – așa a venit chemarea către Dirty Shirt.
Un fapt divers și amuzant: când am făcut 22 de ani, eram la MetaloTekă, îmi sărbătoream ziua de naștere, și acolo l-am cunoscut pe Mihai – care își serba și el ziua în aceeași zi.
Pe lângă faptul că părinții mei sunt artiști plastici, au fost și profesori. Fratele meu este profesor la liceul de artă din Baia Mare unde predă lucruri legate de artă plastică. Eu nu sunt profesor, am lucrat 20 de ani în vânzări pentru diverse corporații – ca manager de vânzări, trainer, motivator. Apoi m-am reorientat spre asistență socială, să nu mai fiu angrenat în sistem. Am lucrat în trecut cu copii defavorizați. Îi învățam să fluiere în ghindă, să traverseze corect strada, să fie atenți în mașină, să nu urle pe geam. Ne jucam, povesteam, faceam origami, frisbee – orice aduce bucurie. De asemenea, acum lucrez în formare profesională cu adulți, pe proiecte europene. Sunt expert de informare și consiliere. Discut cu oamenii despre competențe, stres, burnout, dezvoltare personală.
EU: De unde v-a venit ideea asta de metal folcloric? Cred că pe vremea în care v-ați înființat trupa erau foarte puține astfel de formații în România. Are legătură poate cu muzica tradițională din zona voastră sursa de inspirație?
Rini: Partea cu metalul folcloric... E o poveste care s-a copt lent. Așa cum ți-am mai zis și dintr-o ăntrebare anterioară, din demo-urile pe care le-am adunat de-a lungul timpului și modul în care ne jucam cu notele și sunetele muzicale ne-au ajutat să strecurăm și unele tente folclorice. Ascultăm muzică foarte diferită fiecare, dar toți aveam o atracție pentru folclorul maramureșean – niște elemente care se potriveau natural cu metalul greu. Evident nu te poți limita doar la folclorul maramureșean, dar în cele din urmă am prins câte o idee pe care o puteam modifica și transforma.
Prin 2013, eram în Grenoble, la clubul Amperage, unde am cântat de altfel pentru prima dată. De atunci, Grenoble este pentru noi ca o a doua casă. În același club am mai cântat ulterior de vreo 5 sau 6 ori și avem un public fantastic. Acolo, pe scenă, în timp ce se făceau probele, iar Bilă rezolva niște probleme cu cablurile, un violonist colaborator – un manelist, primaș la nunți din Satu Mare (acesta este termenul pentru vioara I) pe nume Cosmin – s-a pus să cânte din plictiseală, cât și din amuzament, o rapsodie. Pali s-a alăturat, apoi Mihai, apoi Țoca. În câteva secunde cântau Rapsodia Ungară și apoi Ciocârlia, live, spontan și a sunat extraordinar. Eu cu Robi eram în mijlocul sălii, stăteam pe căruciorul de cărat sculele. Am filmat momentul. A fost magic. De acolo a pornit totul – ideea de a trata serios combinația de folclor cu metal greu. Și da, funcționează.
EU: Chiar funcționează! Este motivul principal pentru care vă apreciez muzica. Indiferent de context, oricine o poate îndrăgi, e autentică, dansantă și nu m-aș plictisi niciodată să vă ascult!
Rini: Mă bucur tare să aud!
EU: Revenind la ale noastre. Albumele sunt foarte diferite unele față de altele. Au forme distincte și pe lângă tematici din folclor, multe teme din lumea în care trăim cum e corupția, parvenirea etc. Ba mai mult decât atât, în albumul Get Your Dose Now am putut să prind și câteva teme legate de cum ne-am simțit cu toții în acea perioadă. Dar care e totuși tot conceptul din spatele albumului?
Rini: Suntem și noi oameni, cu două mâini, două picioare, cu trăirile și gândurile noastre, cu fricile noastre. Gândim diferit, dar chiar spuneam cu Robi ieri că avem totuși o gândire unitară, cel puțin când vine vorba de politică și geopolitică — aici ne potrivim toți. Pentru că dacă ar fi vreunul dintre noi care ar susține ideile suveraniștilor, naționaliștilor sau extremele de orice fel, am reacționa destul de tranșant.
Albumul Get Your Dose Now a fost prins în perioada de formare chiar în timpul pandemiei, așa că, pe lângă influențele folclorice, și-a făcut loc și un întreg spectru de trăiri de-ale noastre interioare. A fost o perioadă de incertitudini, un amalgam de idei, de contradicții, de nelămuriri care s-au materializat în cadrul acestui album.
Nu pot să nu-mi aduc aminte cum, în perioada pandemiei, încercam cu toții să rămânem cât mai safe, în speranța că ne vom putea relua viața la un moment dat. Iar după ce au apărut vaccinurile, ne uitam cu uimire la cei care refuzau să se vaccineze. De altfel, inclusiv treaba asta cu Get Your Dose Now mă duce și cu gândul la ideea că e bine totuși să te "vaccinezi" — fie că îți „injectezi” niște muzică muzică în organism, care-ți face bine la minte, fie cu un vaccin propriu-zis, care-ți protejează corpul. Ambele te țin în viață.
EU: Știu că ați avut câteva peripeții atât în timpul tuneelor, cât și la unele evenimente mai mari. De la stricatul dubei de nenumărate ori, până la defecțiuni tehinice etc. Multe le știm de la vlogul Teei (mulțumim pentru extra content!). Ce poți să-mi povestești tu? Care e cea mai amuzantă întâmplare trăită cu Dirty? Sau nu neapărat cea mai amuzantă, dar una pe care să o ții minte.
Rini: Nu putem vorbi despre un cel mai amuzant moment în turneu, pentru că sunt foarte multe și se întâmplă constant. De fapt, de fiecare dată când ne reunim, IQ-ul colectiv scade brusc, și în câteva secunde deja râdem cu gura până la urechi. Sunt momente perfecte de refulare.
Noi n-avem nevoie de psiholog — pur și simplu vorbim atât de mult între noi în dubă, încât toate descărcările emoționale se întâmplă acolo. Duba e casa noastră mobilă și, tocmai de aceea, am simțit la un moment dat că trebuie să facem un efort financiar mare ca să ne oferim niște condiții decente de călătorie.
Ani de zile am mers la concerte cu trenul. Nu puteam căra decât sculele de mână, chitările. Vlad venea doar cu premierul și bețele, apoi a început să-și aducă și pedala. Tobele nici nu erau ale noastre, băteam pe ce se nimerea.
Mai târziu, am început să mergem cu mașini mici — dar ce să vezi, tot nu încăpeam. Țineam sculele în brațe sute de kilometri. Apoi am cumpărat Furia Bej, un VW Transporter IV, o mașină de legendă care ne-a ținut 5 ani fără probleme.
Dar am crescut, și nici cu Furia Bej și o remorcă n-a mai fost suficient. Așa că am trecut la un VW Crafter. Și aici începe epopeea: la primul drum, spre un festival în Cehia, motorul a început să dea rateuri. În 2019, întorcându-ne de la Wacken, s-a stricat de tot. A stat abandonat până prin 2021. În 2022, ni s-a stricat cutia de viteze fix când plecam de la Hellfest spre Lyon, ca să prindem avionul spre București unde urma să cântăm la Arenele Romane, în deschiderea la Gogol Bordello.
Ne-am întors după festival, ne-am dat seama că nu poate fi reparată în Franța. Am cumpărat o cutie de viteze second din România și am organizat un comando cu Poli și Robi. Am mers înapoi în Franța, unde, în curtea tatălui unui prieten al lui Mihai, am schimbat cutia pe niște traverse de cale ferată, în 40°C. Traumă curată.
Apoi, la început de 2023, ni s-a stricat din nou, de data asta în Polonia, pe zăpadă și ger. Atunci am cedat psihic și am zis: gata, trebuie să schimbăm cotețul.
Și uite că fanii — cei mai de preț oameni ai noștri — ne-au sărit în ajutor. Am pornit o campanie de crowdfunding și am strâns aproape de trei ori suma estimată. Asta ne-a ajutat nu doar să cumpărăm o dubă second, ci să facem un salt în timp și să achiziționăm una nouă, care să ne țină alți 10 ani. Le suntem recunoscători din inimă.
EU: Mi se pare ceva foarte fain la voi. Am observat că sunteți una din puținele trupe care promovează cauze sociale. Mai știu și de Trooper paremi-se că faceau campanii, dar la voi e ceva inedit. Cine a venit cu ideea asta, de foundraising? Mi se pare foarte tare!
Rini: La întrebarea asta cred că cel mai bine ar răspunde Cristi. El e cel care a venit cu ideea de a sprijini asociațiile care se ocupă cu salvarea animalelor. Are mai multe animale acasă și empatizează foarte mult cu acest fenomen. A adunat de-a lungul timpului multe animale abandonate, găsite pe câmp sau în alte locuri. E o realitate tristă la noi: câinii vagabonzi pe străzi sunt o problemă pe care încă n-am reușit s-o rezolvăm. Sterilizarea și educația populației sunt pași esențiali. Dacă lumea ar înțelege cât de mult ajută sterilizarea, poate am reuși să diminuăm această problemă a câinilor fără stăpân de pe străzi. Din păcate, am avut și o experiență personală dureroasă: o prietenă de-a noastră, Ana, o fană dragă din Baia Mare, a fost ucisă în București de câini acum vreo doi trei ani. Ironia tristă? Câinii nu erau vagabonzi, aveau stăpân, dar au fost lăsați liberi și erau totodată niște câini de atac. Sunt multe țări care au rezolvat deja astfel de probleme. Noi nu, încă. Așa că ne bucurăm dacă, prin vizibilitatea pe care o are trupa, putem aduce în lumină și aceste asociații care se ocupă de animăluțe. Să le dăm o voce, să atragem donații, voluntari, ajutor. Poate nu e mult, dar e un început. Schimbarea vine în timp și din empatie.
EU: Întrebarea mea preferată ce îmi place tare mult să o pun artiștilor: cu cine v-ar plăcea ca să colaborați cel mai mult? Nu contează, este o întrebare ipotetică, deci poate să fie dead or alive?
Rini: Dacă aș putea colabora cu oricine, mi-aș dori enorm să lucrez cu Mike Patton de la Faith No More. Pentru mine, este cea mai impresionantă voce pe care am auzit-o vreodată. Sunt multe voci care îmi plac foarte mult, dar la el admir creativitatea dusă la extrem și că a explorat modul de folosire al vocii sale . A explorat vocea în toate direcțiile posibile, de la canțonete la cele mai neașteptate stiluri. Și cred că asta îl face cu adevărat unic — nu doar vocea în sine, ci curajul de a ieși din tipare și de a experimenta constant. Are zeci de colaborări și fiecare dintre ele e o aventură sonoră.
EU: Ce urmează în continuare? Cam ce planuri aveți pe viitor? Poți să mi divulgi câteva secrete poate?
Rini: Avem planuri, dar nu prea ținem secrete! Lucrăm la viitorul album — avem deja patru piese gata. Mai cântăm, mai stăm, mai petrecem timp cu familiile. Să vedem dacă îl scoatem la anul sau peste doi ani. Ne-a luat ceva timp proiectul East-European Rock Alliance, ne-a consumat multe resurse și energie. Acum facem o mică pauză în luna mai, înregistrăm niște voci, completăm câteva piese, iar apoi începe sezonul de vară. Avem concerte și ieșiri, weekenduri pline: vinerea cântăm într-o țară, duminica în alta. De exemplu,din Slovacia să ajungi pe Coasta Mării Negre, din Koln să ajungi să cânți la Electric Castle sau din Polonia să vii la Rockstadt — e mult de mers, dar e frumos. Pregătim și un festival spre final de octombrie, început de noiembrie, împreună cu prietenii noștri slovaci de la Helenine Oci și cu polonezii de la Lydka Grubasa. Va avea loc la Arenele Romane unde vom cânta cu mai multe trupe. Una dintre trupele confirmate deja e Haggard. Ne place mult că putem aduce artiștii pe care îi iubim, e fain că ne facem damblaua și că am ajuns la acest nivel. E greu să ajungi să-i vezi altfel, când ai propriile concerte în alt colț de lume.
EU: Care este cea mai mare provocare pentru o trupă atât de numeroasă?
Rini: Cea mai mare provocare pentru o trupă atât de numeroasă? Să ții toți oamenii uniți. Trupa Dirty Shirt, plus fetele, plus Andrei și Răzvan la vioară, plus ceilalți colaboratori: clarinet, oboi, țambal, violă, violoncel, și altele. Ce-i fain e că, în funcție de eveniment, ne putem adapta în funcție de cerințele organizatorilor de evenimente: putem livra show-uri personalizate, flexibile. Dar da, să aduni la un loc atâția oameni care să zică „DA” atunci când e nevoie — asta e cu adevărat special.
EU: V-ați gândit poate că nu veți ajunge să aveți succes și ați vrut să renunțați? Care a fost cel mai greu moment al trupei?
Rini: Eu personal n-am vrut niciodată să renunț. Sigur, au fost momente grele în trupă ba pentru unii, ba pentru alții. Mihai, de exemplu, a vrut să renunțe odată în vara lui 1998, după o experiență nasoală la un festival din Miercurea Ciuc sau ceva de genul ăsta— niște încurcături de program, niște nedreptăți, trupele locale care și-au impus prezența cu forța... și noi am fost puși în situația de a nu mai cânta, deși ne cedaserăm rândul altora din bunăvoință. Momentele alea dor. Dar treci peste. Așa e viața. Planurile de acasă nu se pupă mereu cu terenul. Dar trebuie să vezi imaginea de ansamblu, să nu te pierzi în supărările de moment. Din fiecare pățanie rămâi cu ceva. Și apoi, muzica te cheamă înapoi. De fiecare dată.
EU: Ce vrei să transmiți celor ce au ajuns să citească până la final?
Rini: Pentru toți cei care au fost curioși de povestea noastră: sper să nu vă pierdeți curiozitatea! Căutați trupe noi, fiți deschiși la sunete și povești necunoscute — sunt atâtea trupe incredibile acolo, care merită descoperite.
Mergeți la concerte. Trăiți-vă viața afară, nu doar pe ecran. Mai puțin timp pe rețele, mai mult timp cu voi înșivă. Citiți, plimbați-vă, faceți mișcare, dormiți bine (da, înainte de miezul nopții dacă se poate!), mâncați decent și aveți grijă de voi. Și, cel mai important: râdeți. Că râsul e cel mai bun medicament. Și muzica bună, desigur.
Așa se încheie alt interviu de colecție, alături de un om tare fain pe care îl admir și îl respect, anume Dan (Rini) Crăciun. Las mai jos o piesă de-a lor și nu uitați: bucurați-vă de artă în toate formele ei!
