Dan: „Sunt un răsfățat care se ocupă cu muzica de când se știe”

Eu: Bună Dan sunt onorată că mi-ai acceptat invitația și că ți-ai făcut timp să intri într-un call cu mine. Mă bucur mult că pot sta de vorbă cu un om ca tine, deoarece eu sunt foarte încântată de ideea asta!

Dan: Să știi că am făcut-o cu mare plăcere! Faza este că jurnalismul muzical în România este foarte rar în ultima vreme. Așa că faptul că cineva vrea să scrie și să îți ceară o părere e onorabil și chiar mișto.

Eu: Mă bucur enorm de mult atunci! Voi începe cu prima întrebare pentru tine: pentru persoanele care încă nu au auzit de tine, îmi poți spune, pe scurt, câteva lucruri despre tine? Te ocupi doar de muzică, nu te ocupi doar de muzică? Cine este Dan Byron?

Dan: Sunt un răsfățat care se ocupă cu muzică de când se știe. Am început să studiez muzica undeva pe la 6 ani. Acum am 45 și nu am făcut nimic altceva toată viața. Ultimul job pe care l-am avut era la 19 ani. Am fost profesor de muzică la două școli generale pentru că aveam nevoie să fac niște bani în perioada respectivă.

Cânt în trupe din 1995, iar de vreo 17 ani am această formație numită Byron. Înainte am cântat în Kumm și Urma.

De obicei mă ocup cu scris de cântece, înregistrări și concerte. Asta este cam tot ceea ce fac.

Eu: Foarte mișto! Viața de muzician mi se pare una foarte interesantă!

Dan: Este interesantă, dar să știi că de multe ori este complicată viața asta trăită doar din muzică. Riști foarte mult făcând asta, iar dacă refuzi să cânți în trupe de cover-uri și să îți faci o carieră de a cânta la nunți și botezuri este și mai greu. Cunosc oameni care cântă la petreceri private și o duc chiar foarte bine. Dar e important să fii făcut pentru asta. Eu am încercat la rândul meu să cânt la nunți și nu am reușit să fac față. Aici trebuie să fii creativ fără să fi creativ.

Eu: Acum o să revin la întrebarea de dinainte și faptul că îmi povesteai că ai fost și în alte două formații: Urma și KUMM. Ce îmi poți spune despre viața de dinainte de Byron? Cum a fost atunci? Cum ai trecut de la artist solo la creația propriu-zisă a trupei Byron?|

Dan: Colaborarea Kumm a început prin 2001, deoarece eram prieten cu ei încă de dinainte și am cântat cu ei încă de la primul concert pe care l-au cântat în București prin 1998, dar practic am fost invitat la câte o piesă. Eram foarte apropiați și ne tot vizitam, în sensul în care eu mă tot duceam la Cluj și Oigăn tot venea la București, deci ne tot întâlneam. Până la urmă am ajuns să fac parte din trupă cumva. Cu ei am scos două discuri și am avut o sumedenie de aventuri mai mult sau mai puțin plăcute. Am fost în câteva rânduri în Italia să cântăm la tot felul de cluburi și a fost o experiență foarte ciudată pentru că trebuia să stăm câte o lună acolo și nu se prea legau lucrurile. Ar trebui să facem un interviu separat doar despre asta ca să îți pot explica ce a fost acolo.

Între timp, în 2003 a apărut și Mani care a reprezentat practic un „Blueprint” pentru ce urma să fie Urma. Trebuia să fie relaxarea lui din concediu , acesta lucrând pe vas la acea vreme și dorea să facă câte un album cu oamenii pe care îi întâlnește pe acel vas,pe parcurs. Nu știu cum s-a întâmplat, dar ne-am împrietenit atât de tare încât treaba asta s-a transformat pur și simplu într-o trupă. Din acest proiect am făcut parte la început noi doi și am adăugat pe parcurs alți membrii și am scos un disc de la cap la coadă împreună. Ulterior a devenit o trupă de sine stătătoare. Bineînțeles că, toată viața asta de artist văzută din afară poate părea plină de împliniri, numai că nu vine doar cu plusuri, vine și cu minusuri și prietenia se poate transforma la un moment dat în ceva toxic, ceva ce nu ți-ai fi închipuit de la bun început.

Eu visam să îmi fac un proiect solo la un moment dat, gândindu-mă că doresc să scriu eu majoritatea melodiilor și să fiu doar eu vocalist, pentru că în Urma eram cumva al doilea vocalist, vocea principală fiind a lui Mani. Încerc să nu intru foarte tare în amănunte. Ceea ce cred că e foarte important de reținut este faptul că înainte de a exista Byron, toate aceste experiențe, m-au ajutat să înțeleg mai bine cum funcționează o trupă , am înțeles mai bine cum funcționează industria atât de prezentă sau nu foarte prezentă în jurul meu la momentul respectiv. Măcar nu am pornit de la 0 în momentul în care a luat naștere Byron. Atunci deja înțelegeam niște lucruri. Au fost un fel de școli: „școala KUMM” și „ școala Urma” pentru că au fost foarte diferite între ele.

EU: Spuneai mai devreme că la un moment dat a apărut un fel de toxicitate. Asta te-a detertminat și pe tine să te desparți de ei și să îți începi proiectul tău solo? Sau au fost și alte motive?

Dan: Cred că asta cu toxicitatea a fost o treabă principală. Culmea este că probabil ai crede că partea asta cu toxicitatea nu a venit doar din partea lor în relația cu mine, la fel de bine consider că am fost și eu toxic în relația cu ei. Pur și simplu ceva nu mai funcționa, nu mai mergea. Motivul pentru care am făcut Byron-ul a fost pentru a demonstra că poate să existe un grup de oameni care să nu ajungă la genul acela de relație.

EU: În cazul ăsta ce îmi poți spune despre înființarea trupei? Cum v-ați găsit ? De la ce vine chiar numele de Byron? Are legătură cu ceva anume?

Dan: Istoria este destul de alambicată în felul ei, deoarece înainte de KUMM și Urma, eu am cântat într-o trupă de heavy-metal/progresive care în mod ironic avea același nume. De asemenea, pentru că în generația mea numele de Dan era unul foarte comun, oamenii au început să îmi spună mie Dan Byron cumva, pentru că eram Dan de la trupa Byron. La fel cum toți prietenii din gașca cu care am copilărit în Pantelimon, care aveau numele de Dan, purtau diferite porecle. Pntru că dacă striga cineva Dan, ne întorceam toți. Eu în cartier am fost strigat Dan Queen pentru că în perioada aia ascultam foarte mult Queen.

Să mi se spună Dan Byron a venit totuși foarte natural, dar erau persoane care mă strigau direct Byron.

Așa că atunci când am făcut trupa asta, am gândind-o ca pe un proiect solo, venea natural să i se zică Byron.

Cât despre băieți, pe aceștia i-am găsit căutându-i. Să știi că nu avem clasica poveste în care ne-am cunoscut în liceu sau la facultate și am început să cântăm împreună. A fost o căutare foarte profi și au fost câțiva amici care m-au ajutat să îi caut. De exemplu, așa l-am găsit pe primul basist al nostru, Diome, care din păcate nu a rămas cu noi. A venit la o singură repetiție si apoi a trebuit să se mute în Târgu Mureș. Ulterior,nu m-a lăsat în aer, ci m-a pasat cumva la Szabi, tipul care a cântat cu noi primul album. Szabi care acum este basistul Andrei, deci pot spune că a ajuns foarte bine.

Mă știam demult cu Costin, chiar din perioada de dinainte de a intra în KUMM. Aveam o trupă de blues. De aia știu cum este să cânți cover-uri. Trupa se numea Blueservice. Eu chiar și pe vremea aceea încercam să scriu și încercam să facem ceva comva al nostru și să ieșim din treaba de cover-uri, dar nu mi-a ieșit niciodată să scriu un album întreg și nu prea îi trăgea nici pe colegii mei inima să iasă din zona lor de comfort. Deci cântasem cu Costin în această trupă, iar când am făcut Byron era deja de la sine înțeles că urmează să fie la chitară, deși în primă fază m-a refuzat pentru că el terminase dreptul și în sfârșit se apucase să profeseze și nu prea mai avea energie să se ocupe de altceva. În schimb, odată cu el a intrat în trupă un om care nu cântă, dar este managerul nostru și acum, pe numele său Codruț Dumitrescu. El e prieten foarte bun cu Costin, iar fix așa l-am cunoscut și eu, practic prin Costin.

La un moment dat, când Codruț a aflat că am fost refuzat, a făcut toate eforturile să îl convingă.

Sergiu a fost prin corespondență cumva. Trimisese un mail în primă fază la Urma. Aflase că ar fi niște discuții în trupă să se cânte și la clape și ne-a trimis email, iar eu l-am ținut minte. În momentul în care l-am contactat i-am spus „ Cu Urma nu se mai poate, dar Byron vrei?” A fost foarte tăios la prima întâlnire, a zis că „ Ok, o să vin așa să văd cum este atmosfera, dar nu promit că stau!” el fiind singurul din trupă care este de la bun început, care nu a plecat niciodată.

Cât despre toboșar, am tot avut schimbări: în primă fază l-am avut pe Cristi Mateișan, după care Cristi Mateișan a plecat la o trupă de cover-uri și am început să ne căutăm în altă parte. Am avut o perioadă foarte grea cu toboșarii și cred eu că s-a stabilizat abia acum un an și jumătate când a venit Andrei. Între timp, Diome s-a întors la bas, a intrat în trupă si Dănuț/Dan Georgescu care inițial a cântat și el la bas, iar vreo câțiva ani a fost la tobe pentru că tot nu găseam un om potrivit cu care să putem comunica și a preluat tot el treaba asta, chiar dacă nu se pricepea foarte bine. A stat și a studiat să o facă mai bine, iar în prezent Dănuț cântă la chitară.

Eu: Următoarea întrebare e legată de stilul vostru muzical: ce v-a influențat pe voi să cântați în modul în care o faceți în prezent?

Dan: Cu stilul stă în felul următor: nu ne-am impus niciodată să avem un stil. Am cântat orice ne-a plăcut. Mai degrabă am insistat să avem o anumită linie estetică, decât să avem un anumit stil. Dacă asculți albumele Byron, oricât de diferite ar fi unul față de celălalt, au cumva ceva comun, ceva ce le ține împreună. Aia e estetica lor, dictată de propriile nostre preferințe, nu știu cum ar trebui să zic.

Nu ne-am impus treaba asta, nu a fost o chestie voită, am lăsat lucrurile să se desfășoare natural.

EU: Și totuși, ce v-a determinat să cântați de la piese în limba engleză la piese în limba română?

Dan: Foarte ușor de înțeles. Cât am cântat în limba engleză am tot visat să ieșim și în afara țării să cântăm și între timp am învățat suficient de multe despre asta, nu că este imposibil, ci că este doar foarte greu și costă foarte mulți bani. Am renunțat la a mai încerca să spargem granițele și ne-am dat seama că de fapt este foarte important să creștem ca nume în interiorul granițelor. Pentru că, noi tot încercând să ieșim, creșteam foarte puțin și aici și la un moment dat a început să se simtă treaba asta. În momentul în care devine o problemă financiară pentru trupă nu este foarte sănătos pentru că nu poate să existe stabilitate.

Noi acum râdem, deoarece este ca și cum „Nouă” ar fi primul nostru album. Cam așa e diferența și ai putea chiar să trasezi o linie și să zici: înainte de „Nouă” și după „Nouă”. Adică sunt extrem de diferite și concertele, dar și modul în care ne percepe lumea pentru că, existând acest limbaj comun, plus că „Nouă” face referire la noi înșine, la români, are altă altă aderență. Pe de altă parte, în engleză, oricât de bine am scrie și oricât de mult ne-am compara cu trupe de afară, e complicat spre imposibil să ajungem acolo.

Eu: Pot spune și eu faptul că „Nouă” este de asemenea albumul meu preferat din discografia voastră, având în vedere că știu aproape toate melodiile. Bine, știam și celelate piese mai vechi, dar pot spune că v-am descoperit mai mult odată cu albumul. Aș vrea să știu cum a fost procesul de creație? Cum v-au venit ideile și cum ați pus cap la cap piesele? Orice poți să îmi povestești.

Dan: A fost un proces lung și foarte alambicat. În primul rând, foarte dezordonat. Am început foarte ordonat, deoarece am avut un „Hei-rup!” din ăsta și ne-am retras undeva într-un sat de lângă Făgăraș. Am stat vreo 10 zile acolo cu toate sculele montate gata să tragem oricând și căutând idei. Ne-am dat seama după foarte puțin timp că nu putem noi funcționa așa sau cel puțin nu puteam atunci, așa că am scos din buzunar, că eu tot timpul am niște piese în plus pe undeva. Am scos niște piese pe care le aveam deja scrise și am început să ascultăm și să vedem care dintre ele rezonează cu noi în momentul ăla. A ieșit astfel „Anima” exact din sesiunea aia și o varinată de „Continuum” care a fost ulterior refăcută plus „ Consumatori de vise” care avea o cu totul și cu totul o altă formă. La „Consumatori de vise” am lucrat cred că cel mai mult de pe albumul ăla, deoarece ne-am tot gândit cum să facem și cum să facem. După care, am tot început lucrul la album, am tot avut pauze, am avut momente în care mă apucam să mai scriu.

La un moment dat, am plecat in Sicilia la niște prieteni, care mi-au lăsat o casă veche bătrânească lângă mare la dispoziție. Pur și simplu m-au lăsat singur acolo o săptămână să pot să scriu. Poți să râzi dacă vrei, dar eu nici măcar nu am făcut o baie în mare, chit că era pur și simplu în fața mea. Toată săptămâna aceea am stat, am scris și am învârtit idei. Am scris în acea săptămână trei piese, iar toate au intrat pe album, una dintre piese fiind chiar „Nouă”.

Și au mai existat tot felul de momente din astea. La un moment dat, am avut discuții foarte în contradictoriu, ne-am certat foarte mult, pentru că tot am fi vrut să apăsăm pe pedala aia de accelerație, dar pur și simplu nu se putea apăsa. Așa că am încercat să trecem cumva de partea asta și să facem ceva: „Hai să mai scriem niște piese!”, „Hai să facem albumul să stea în picioare!”

În tot timpul ăsta aveam niște idei foarte fixe despre ce vreau pe albumul ăsta. Unul dintre aspecte a fost să mă leg cât de mult pot de ce înseamnă să fi român în secolul ăsta sau ce înseamnă să fi român din punctul meu de vedere în secolul ăsta. Sunt sigur că sunt români care pot asculta albumul ăsta și să nu se regăsească în el. Dar bula noastră să zic așa, sunt sigur că se regăsește în mare parte.

Au fost lucruri conștiente. De exemplu, apare foarte mult ideea de „somn” în album, nu știu dacă te-ai prins: „Nu pot să dorm”, „Azi noapte am visat”, „Lasă-mă să dorm” ș.a.m.d, toate treburile astea se leagă cumva în mai multe feluri de imnul național. Adică de la ideea asta am pornit. Pe „Cântec de leagăn” există și o reinterpretare a imnului la un moment dat.

Suntem ca și cum am fi adormiți. Reacționăm atât de greu la tot ce ni se întâmplă nasol din partea suspușilor, încât suntem adormiți în continuare.

Eu: Consider că această discuție se poate continua la nesfârșit și am putea vorbi despre această temă ore în șir. Aș vrea însă să trec ușor mai departe și să vorbim și despre alte piese apărute recent. Am observat că momentan sunt 4 la număr, printre care se numără „Monstrul de sub pat” și „Cadou”. Voiam să îmi povestești puțin și despre aceste piese. Intuiesc eu bine că urmează să lansați un album nou sau rămân doar cele 4 piese?

Dan: Pe scurt, la sfârșitul lui Septembrie va apărea un nou album care se numește „Efemeride” care va avea 10 piese, nu 4, dar da, le-am scos deja ca single-uri pe 4 dintre ele . Sunt piese scrise în mare parte, nu neapărat în acea carantină din 2020, dar imediat ulterior. Sunt scrise în momentele acelea în care nu știam ce se va întâmpla și ne tot învârteam între patru pereți. Sunt niște piese care reflectă foarte mult asupra vieții, asupra importanței noastre dacă vrei și asupra problemelor noastre mentale. Adică apar de multe ori referințe la sănătatea noastră mentală.

Acum chiar dacă au trecut cam 30 de ani de la căderea comunismului, suntem totuși puțin înapoiați. Majoritatea avem senzația că terapia este bună dacă ești bolnav. Considerăm că oamenii care fac terapie că sunt puțin nebuni sau ceva. Dar nu este cazul! Să te duci la terapie este ca și cum te-ai duce la orice fel de alt doctor. Generațiile mai în vârstă neagă faptul că terapia poate reprezenta o necesitate în momentul de față.

EU: Super mișto ideea și eu chiar sper să vă iasă conceptul. Este un subiect ce se discută cu greu în vremurile noastre și e important să se ia la cunosștință acest aspect.

Dan: Până la urmă artistul, indiferent în ce epocă trăiește, trebuie să reflecte cumva tot ce este în jurul lui. Să fie un fel de filtru pentru toate informațiile care vin spre el. Cântecul este o formă foarte compactă de exprimare. Trebuie să fi foarte atent ce spui într-un cântec ca să nu pierzi vremea.Atunci când scrii o carte poate îți permiți să ai câteva propoziții mai de relax aș zice, care să îl lase pe cititor să înțeleagă cartea. Dar în cântec nu poți face asta. Tu în 3/4 minute trebuie să spui tot ce ai de zis.

EU: În comparație cu primele albume,cum crezi că ați evoluat din punct de vedere muzical, din punctul de vedere al versurilor ș.a.m.d?

Dan: Nu îmi dau seama. Eu fiind în pielea mea, nu am cum să mă autocomentez/evaluez. În mod sigur am evoluat pentru că am învățat foarte mult despre arta asta a cântatului. Am învățat foarte mult despre cum se face. Înțeleg mult mai bine cum funcționează, dar am și citit foarte mult despre subiect în sine.

Eu am putut să învăț atât de mult lucrui deoarece am avut o bază solidă. Eu am făcut școală de muzică încă de la 6 ani până târziu în viață.

Eu: Voi continua cu o întrebare ceva mai simpatică,nu că celelalte n-ar fi. Îmi place să o pun de obicei persoanelor cărora le iau interviu, mai ales cei care cântă în trupe mai contemporane dacă pot spune așa: ce iubiți cel mai mult la publicul vostru și cum vă simțiți să vedeți că persoane foarte tinere vin la concerte și rezonează cu muzica voastră, parcă prind versurile mai bine decât adulții? Nu știu care a fost publicul vostru țintă, dar eu mă bucur foarte mult să văd persoane de vârsta mea la astfel de concerte.

Dan: Să știi că asta este o chestie recentă. Și noi am observat în ultimii ani că au început să vină foarte mulți oameni sub 20 de ani. Nu știu cum să reacționez la asta, mă bucur foarte mult că vin și nu mă așteptam ca o generație mai nouă să înghită ceea ce facem noi.

Publicul nostru s-a tot schimbat de-a lungul anilor. În primă fază îți dai seama că erau oameni din generația noastră. Pe de altă parte, ce pot să nu observ la oamenii care vin la concertele noastre este că au o anumită calitate. Ca săîți fac o semi comparație, eu aș putea oricând să mă întâlnesc cu unul dintre ei la o cafea sau la o bere. Așa cum mi-ai propus și tu de altfel. Îmi e foarte simplu să fac asta pentru că am încredere foarte mare în nivelul lor. Fără să fiu patronising cu nimeni, eu nu cred că Smiley poate să facă asta. Pentru că publicul lui este unul mult mai divers decât al meu. Nu știu dacă este din același film cu el de multe ori.

El e prezent peste tot.

Eu: V-ați gândit că o să aveți succes și atât de multă priză la public în 2023? Cum te simți în legătură cu asta?

Dan: Nu m-am gândit niciodată, dar să știi că e mult spus că avem foarte mare succes. Tu gândește-te că suntem în continuare o trupă de club și pe unde mergem prin țară sunt cluburi mai mari și mai mici, dar sunt puține alea mai mari. Într-adevăr dacă mergem la Legend în Iași să zicem, cei 300 de oameni care vin să ne vadă știu toate versurile la piese, dar dacă stai să te gândești 300 de oameni nu este chiar atât de mult. În ultimii ani am avut și noi concerte cu mai multă lume mergând la festivaluri. La lansarea albumului „Nouă” am avut concert de 2000 de oameni, dar nici ăla nu se pune pentru că era lansare până la urmă, este normal să fie mulți oameni.

Eu: Care este cea mai mare realizare a ta pe care ai avut-o în cariera ta de artist?

Dan: Sincer, că am putut să fac ce am vrut eu. Că mi s-a pus pata într-o zi să fac o trupă, fix asta am făcut și m-am apucat să scriu genul ăsta de muzică fix pentru că așa mi-am dorit eu. Asta mi se pare cea mai mare realizare pe care puteam să o am. Faptul că nu am avut niciodată bariere și indiferent cum s-au întâmplat lucrurile eu am mer mereu înainte. Nu a fost totul roz.

EU: Mai încă două întrebări, iar penultima întrebare ar fi legată de colaborările voastre. Știu că ați mai avut cu câțiva artiști cum ar fi cu Nicu Alifantis sau Paula Seling, și, de ce nu, cu Lucia care cântă cu tine „Continuum” dacă nu mă înșel. Dacă ar fi să aveți în momentul de față o colaborare cu oricine, fie el viu sau mort, cu ce artist sau artiști ați colabora?

Dan: Sunt mulți artiști care mi-au plăcut de-a lungul anilor și cu majoritatea dintre ei aș vrea să fac ceva. De ceva vreme sunt foarte „îndrăgostit” de un producător care îmi place foarte mult, pe numele lui Rick Rubin. E foarte prezent pe YouTube spre exemplu. El a și scos o carte despre creativitate anul ăsta și mi-a plăcut foarte mult pe alocuri. Iar dintre oamenii cu care am colaborat, prima colaborare a fost cu Alexandru Andrieș.

Din România sunt tot felul de oameni cu care suntem prieteni și cu care am vrea să cântăm. Uite, este Dora Gaitanovici cu care sigur o să facem ceva în curând pentru că ne place foarte mult ce face ea.

EU: Super cool! Chiar și eu îmi doresc mult să îi iau un interviu. Iar acum ca o ultimă întrebare ai vreun mesaj pentru fanii tăi?

Dan: Mulțumesc că ne ascultați, ce pot spune! Nu speram că după 17 ani să fim încă aici. Simțiți-vă bine și fiți voi înșivă!!